Dan Puric ... actor, regizor şi coregraf român care a jucat atât în teatru, cât şi în film; spectacolele sale Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote au fost reprezentate în zeci de ţări …
În 2008, a publicat cartea „Cine suntem”, în care vorbeşte despre apropierea sa de creştinism şi despre pierderea identităţii neamului românesc. Recent, a scos de sub tipar volumul „Despre omul frumos”...
Intr-un interviu acordat Frontnews vorbeste despre despre provocarile morale ale societatii romanesti in prezent.
Iata cateva intrebari la care maestrul Dan Puric gaseste raspunsuri:
Cum s-a nascut "Cine suntem"?
Eu cred ca este un reflex de minima toaleta identitara, intr-un context in care nu se mai poarta diferentele, ci se traieste hipnotizat, intr-o mare orizontala, in care toti suntem unul si acelasi lucru. Ceea ce nu este adevarat: Nu suntem toti egali, asa cum se zice in drepturile omului, decat prin drepturile juridice. Ne nastem inegali si murim inegali. Iar singura chestie de egalitate este in fata mortii si in fata lui Dumnezeu. Cata vreme suntem pe pamant avem diferente. Una dintre ele este si aceasta esenta a poporului roman. El este o unicitate. Unicitatea aceasta inseamna o intimitate. Despre aceasta intimitate calcata in picioare am vrut eu sa vorbesc.
In momentul de fata, care este identitatea acestui popor?
“Antrenamentul de uitare la care este supus poporul roman, astazi, face ca gandirea si inima sa se roteasca pe loc si, din aceasta rotire in gol, paradoxal, o data cu trecutul, dispare si viitorul. El, omul de azi, pedaleaza zadarnic intr-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar intr-o dimensiune a timpului, si aceea distorsionata, inseamna moartea lenta, dar sigura, a identitatii.”
Romania are un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi
Depinde cine intreaba. Daca intreaba un securist, ii spunem ca suntem o tara inca buna de furat pentru el si neamul lui, adica mama, soacra si nepoti. Daca intreaba rusul, spunem ca suntem un fel de gubernie, oricand putem accesa la ei. Daca intreaba americanul, ii spunem ca ne putem situa in zona de portavion in orice directie si in orice pozitie doreste el. Daca intreaba comunitatea europeana ii spunem ca suntem un hipermarket plin cu brand-uri, nu cu intimitati si identitati. Daca intreaba un bun crestin ii spun ca Romania este o intimitate ca orice alt popor de pe fata pamantului, cu o taina a existentei. Si ca este un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi, ci un popor care se va ridica. Cum? Urmeaza emisiunea “Surprize, surprize”...
Are sansa un filosof crestin sa creeze un curent dominant?
Nu este vorba de asta. Eu nu leg filozofia de crestinism. Crestinismul nu este un concept, este calea adevarului in viata, este viata adevarata. In jurul crestinismului, daca te apuci sa filozofezi prea mult, il pierzi. Ca si cum eu sunt indragostit de o fata si incep sa ii vorbesc despre dragoste. Eu o iubesc, ma manifest cum imi da bunul Dumnezeu. Nu o conceptie filozofica crestina restabileste Romania, ci o marturisire crestina si o indrazneala de tip fizic. “Indrazniti si am biruit lumea!” In jurul acestei indrazneli, nu in jurul tupeului, acolo se aduna securistii cu neamurile lor, bestiile comuniste care inca ne conduc.
In jurul indraznelii hristice se aduna si toti acesti copii cu suflet curat. In timpul loviturii de stat si a revolutiei din 1989 - aceasta ciorba nenorocita, cei care spuneau manifeste printre cartusele ucigatoare erau copii de 14-18 ani care indrazneau, iar securistii trageau. Ei au indraznit. Indrazneala aceasta este de substanta fizica, nu este o ideologie, un concept sau o doctrina. Ea poate sa creeze o resuscitare, care este dincolo de curent. Curentul nu are ideologii. Este o stare de a fi autentic. Tinerii de asta citesc, se recunosc. In lumea asta aiurita, nenorocita, confuza, nenorocita, ipocrita, o lume de ghetou internationalist, isi traiesc darul de la Dumnezeu.
Mai avem ce salva? Mai exista valoare?
In primul rand e vorba de o intoarcere a noastra cu capul spre trecut. Nu in sensul buzeistic, pasunist sau paseist, asa cum noua intelectualitate de serviciu ne acuza. Zicea Nicolae Iorga ca intoarcerea ta catre trecut iti da forta de azi. Este vorba de o asumare a trecutului. Daca un tanar sare din manualul stupid alternativ de istorie, pe care l-au dat handicapatii de la noi cu indicatii de dincolo, si vede intr-o carte de memorialistica a unui om care si-a jetfit tineretea in puscarie, crezand in neamul romanesc, el isi schimba pozitia coloanei vertebrale. Din patruped ajunge biped, face o injectie de demnitate. Stie ca sta pe un popor de o demnitate absoluta. Dar daca traieste in istoria alternativa, tanarul ramane un patruped. Efortul copilasului de a se ridica din patru picioare pe doua, este efortul de a se ridica pe pozitia data de dinainte, pozitia verticalitatii, care, vorba lui Hegel, este o pozitie divina. Ridicarea aceasta in picioare se face prin accesul la o memorie, care se traieste, devine substanta. Una este sa stai in fata lumii culpabilizat fiindca esti un popor tehnic, si alta este sa stai in fata lumii cu demnitatea lui Dumnezeu, stiind ca ai fost un popor care a rezistat. Se stie ca am fost singura rezistenta armata sub comunisti, ca tineri de 17-18 ani luat arma si s-au dus in munti? Nu se stie. Ati vazut la televizor emisiuni care sa vorbeasca despre martirii, deghizati in pensionari, care sa vorbeasca, sa marturiseasca ce s-a intamplat cu aceasta mutilare si cum au rezistat? Petre Tutea imi spunea ca, daca ar fi pus in fata plutonului de executie pentru poporul roman, si atunci la 90 de ani, ar striga “Excelsior!”. De ce acesti oameni si-au sacrificat viata, tineretea si tot ce au avut mai bun. Pentru ce? Pentru o abstractiune, sau pentru o credinta? Si atunci, ajungandu-se la un asemenea izvor, tineretul de azi are o demnitate in lume, are o forta in lume. Nu e forta care sa traiasca din tranzitie si din aderari, din sandwichurile care ni le dau altii, ci este vocatia identitara.
Despre U.E.
Comunitatea Europeana este un agregat de interese economice care nu vrea sa tina seama de trecut
Sunt un admirator al civilizatiei europene, al modelelor din Uniunea Europeana, unde tineretul nostru s-a adapat si a putut sa iasa din feudalismul ala prelungit. Sunt critic al cinismului european, al lipsei lor de autoculpabilizare. Comunitatea Europeana este un construct, un agregat de interese economice, politice care nu vrea sa tina seama de trecut si de ceea ce au facut din punct de vedere politic. Conflagratiile mondiale nu le-am facut noi, ei le-au facut, noi am fost victime centrale. In clipa in care intr-o Uniune Europeana pe tine te intereseaza numai structurile economice, netinand cont de trecut, de niste traume, nu putem sa aderam. Cinsimul acesta politic il acuz. Un construct economic, politic, poate sa fie foarte benefic. Comunitatea Europeana, din punctul asta de vedere, va fi civilizatorie pentru feudalismul neo-securist in care stam. Nu am fost niciodata impotriva faptului ca un sistem juridic de tip european nu ne-ar izbavi. Lucrurile astea trebuie amendate. Sa vedem ce este bun si ce este rau. Cum refacem aceasta tara? Comunitatea Europeana a cerut, pe buna dreptate, ca tineretul nostru sa se specializeze in strainatate in materie de economie, de management, de justitie. Categoric este o cerinta de civilizatie, pentru ca maimutele astea de la noi care fura tot timpul nu fac nimic. Guvernul Nastase a alocat 6 milioane de euro. Copiii aceia s-au dus in strainatate si s-au intors cu “Magna cum Laude” de la Berlin, Oxford, Cambridge, si iata ca nu sunt primiti in structurile politice de astazi ca sa intervina in structura de conducere, tocmai pentru ca i-ar arunca in aer pe hotii astia. O parte au fugit in strainatate si o parte au dat statul roman in judecata. Asta este o crima. De ce Comunitatea Europeana nu reactioneaza la lucrul acesta, de ce nu impune, de ce nu sanctionezaa? Daca vrei sa ai niste functionari cu adevarat europeni, de ce lasi sa se intample un asemenea dezastru? Ei se intorc cu niste reflexe civilizate, occidentale. Nu poti acuzi Occidentul de lipsa de civilzatie, poti sa il acuzi de orice, mai putin de asta. Eu nu atac Comunitatea Europeana, atac aspecte ale cinismului politic.
Despre toleranta si intoleranta ...
Sunt intolerant. Cred ca acest cuvant “toleranta” este de o mare ipocrizie. Sunt ingaduitor, crestinismul ma face sa fiu ingaduitor. Ingaduinta inseamna iertare, inseamna asteptare intru indreptare, pentru ca este un termen profund crestin. Cu ingaduinta i-am tinut pe tigani 400 de ani si i-am corectat acolo unde greseau, dar i-am si laudat acolo unde faceau bine. Nu am fost rasisti, asa cum se spune. Cand George Enescu il ducea pe Yehudi Menuhin in sate de tigani, pentru ca Menuhin sa vada cat sunt geniali acestia cand canta, Enescu nu era rasist. Faptul ca am fost acuzati de rasism in `90 si ca multi tigani au fugit si au zis ca au trait exploatati este o dubla minciuna. Faptul ca acum tiganii sunt amprentati si ca ei (europenii, n.red.), cu toleranta drepturilor omului, intr-un an jumatate au facut alergie, ce zic de chestia asta? Noi romanii ne-am deosebit, fara sa ne diferentiem, si am creat o coexistenta de tip crestin fara sa folosim “politica corecta”. Categoric ca tiganii au facut fapte nelalocul lor, numai ca italianul este intolerant si neingaduitor, nu cunoaste substanta profund crestina. Noi am actionat ca atare, i-am tinut in zona mici infractionalitati fara sa sara foarte mult calul, si am fost acuzati de rasism. Pe vremea lui Caragea era o lege, ca daca tiganul fura o curca sau o gaina, lasa-l in pace, ca expresie a milei fata de el.
Exista o toleranta crestina asemanatoare cu toleranta promovata de Uniunea Europeana?
Nu exista toleranta crestina. Iisus nu a fost tolerant cand in templul Tatalui sau nenorocitii aia vindeau. El nu a facut un “discount”, nu a zis “veniti maine si faceti un discount de 50%”. A spus “Afara!”, aia este intoleranta crestina. Adica nu permiti raului sa iti intre in familie. Hristos nu ii ura pe cei din templu, ii indrepta. Asa cum o mama incearca sa isi indrepte copilul care se apuca de droguri, nu ii spune “ia mama si heroina, nu numai cocaina”. Nu este nici o legatura. Toleranta de tip occidental este un construct politic care seamana cu semaforul. Ingaduinta seamna cu mama. Un semafor la care se trece pe rosu si pe verde, nu este egal cu mama.
Poate un om care nu e implinit in dragoste sa reuseasca in profesia lui ?
Aceste lucruri se intrepatrund sau trebuie sa alegi unul dintre ele ?
Eu , personal, cred ca mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult. Nichita Stanescu spunea : “ soldatul si artistul nu au viata personala. “ E un foc care te arde, e o patima. Dar niciodata nu am fost egoist, sa inlatur femeia de langa mine, dimpotriva , am atras-o spre mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. Că poate gasi o femeie , cum era sotia lui Cezanne, care numai ea avea rabdare sa-i pozeze , pentru ca el picta atat de greu si-i lua atat de mult timp, ca-i fugeau toate modelele. Ea invita oameni la masa , sa spuna cat e de genial, pentru ca nu era cunoscut de critica vremii. Nu era ea un factor de decizie critic, dar il iubea atat de mult , incat femeia devenea altar.
Cand un artist are o asemenea sansa, feminitatea traieste in registrul tainei, al maternitatii prelungite. Cand nu are aceasta sansa si fiecare trage numai pentru el, apar frustrari, apar gelozii. Gelozia patologica este un lucru care omoara . Această prea mare grija fata de tine si negrija fata de celalalt duce la ceea ce se intampla acum.... Stiu ca niciodata nu am pus arta mai presus de dragostea mea; si poate din cauza asta am avut de patimit. Eu sunt nascut cu grija fata de femeie, dar, ca la Shakespeare, « soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care-o asculta “. Un om poate sa interpreteze acest lucru ca pe-o slabiciune si-atunci totul se distruge.... In clipa in care incep discutiile , lucrurile nu mai sunt bune... Ceea ce este frumos este spovedania in fata unui parinte duhovnic, in fata iubitei tale, si reciproc. E o arta, un miracol si un risc pe care ti le asumi.
Putem iubi in viata si a doua oara cu inocenta primei iubiri?
Citeam undeva ca dragostea o poti intalni de doua – trei ori autentic, puternic. Dar unii au intalnit-o singura data. Nu se poate generaliza. Suntem o taina atat de mare ! Socrate zice : “ Cunoaste-te pe tine insuti ! “. Cum te cunosti pe tine insuti? Facand introspectie. Goethe spune ca socrate n-a vrut sa spuna asa ceva , ci a vrut sa spuna ca te cunosti pe tine insuti la reletiile cu celalalt. Si eu vin si spun ca peste ei este Grigore de Nyssa, un sfant, care spune ca mai degraba cunoastem cerul si marea , decat sa ne cunostem taina sufletului . Stai langa un om o viata intreaga si nu-l cunosti. La un moment dat, poate avea o reactie, o reactie ingrozitoare. Cum s-a intamplat cu Lidia Jiga, dresoarea care a murit ucisa de tigrul acela pe care l-a crescut de mic. Pe urma a murit si tigrul , n-a mai mancat...
Despre omul frumos ...
"A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.
Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă. De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă e omul util, la modă e omul eficient.
Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu. Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematica. Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul sau cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi: avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul. Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?”. Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote?”. Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viata o sa duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea”?
Peste câteva zile, primeam cartea „Don Quijote”, din partea lui. Am citit-o speriat şi evident că n-am înţeles nimic; dar de-atunci am reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:
- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid, mă?, m-a întrebat din nou naşul meu.
- Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus”.
Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul ăsta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!
Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citit „Trilogia valorilor” şi „Trilogia culturii”. Ţin minte şi acum, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale. Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.
Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschide într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!
Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.
- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis...
Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării. Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine. Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
-18 ani, am răspuns.
Şi de data asta am închis eu telefonul. Acum, paşii mei către casă, prin ploaie, erau rugăciuni. Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.
În Pateric, vine la un sfânt în chilie un hoţ şi-i zice: „Scapă-mă, am greşit. Iartă-mă! Vine potera peste mine, ascunde-mă, salvează-mă!”. Potera vine, îl caută, îl întreabă pe sfânt dacă n-a văzut hoţul, iar sfântul nu zice nimic. Şi aici, ca şi în cazul meu, sfântul a minţit, dar este minciuna sfântă, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viaţă. După ce a trecut potera, sfântul îi spune hoţului: „Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai greşit, ai cerut ajutor cu disperare şi El ţi-a ascultat sufletul. De-acum ştii ce ai de făcut”. Şi de atunci hoţul n-a mai furat. Juridic, sfântul era pasibil de tăinuire, dar, duhovniceşte, salvase un om. Ciudată îngăduinţă! Nu-i aşa că ne aminteşte de îngăduinţa lui Hristos, nefirească, pentru iudei, în faţa femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instanţei divine. Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii. Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:
- Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:
- M-a părăsit iubita.
Şi eu asistam la schimbul ăsta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.
- Doişpe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea bună a naşului meu).
- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.
Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.
Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România. După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completam nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!”. Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă:
- Când te-ai născut, mamă? - 1877.
- Câţi copii ai? - 11.
Şi-aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
- Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insişti. Ajunge.
În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu, pe lângă băbuţă, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuţa m-a reîncreştinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel, am văzut din nou Omul Frumos.
Sigur, putem discuta în termenii filozofiei. Ce e frumosul?, întreabă Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu vă reproduc aşa, la nivelul anecdotic, pentru că Socrate era un tip cu o inteligenţă fantastică, el îl ajuta pe celălalt, din faţa lui, să descopere singur adevărul, doar provocând un proces de „moşire" a acestuia, numit de greci maieutică. Arta lui constă în simularea unei ignoranţe totale, lăsându-şi adversarul să-şi manifeste din plin orgoliul şi suficienţa.
Şi zicea:
- Vai, tu, Hippias, înţeleptul înţelepţilor, ce e frumosul, că nu ştiu? Uite, stau şi mă gândesc ce este frumosul.
Şi Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu ştii, ia uită-te tu acolo, pe câmp! Uită-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Păi, vezi, ăla este frumosul.
- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gândit, cum înţelepciunea ta îmi aduce mie limpezime în minte. Eu n-am ştiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Şi totuşi, Hippias, zice Socrate, am o nelămurire: acum, în clipa asta, o fată poate să fie frumoasă?
- Sigur, Socrate, o fată poate să fie frumoasă.
- Eşti extraordinar, Hippias! Cum limpezeşti tu lucrurile, unul câte unul! O fată poate să fie frumoasă. Vai, Hippias, ce înseamnă înţelepciunea şi ce înseamnă ignoranţa!
Ţineţi cont de această simulare fantastică. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, până nu-l umfli, nu plesneşte.
Şi, zice Socrate:
- Totuşi, Hippias, uite ce gând mi-a trecut şi-mi tulbură înţelepciunea: o lingură de aur e utilă sau e frumoasă?
- Păi, este şi, şi. - Eşti fantastic! Deci, frumosul este şi util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate să fie şi util.
Şi tot aşa îl duce pe Hippias să spună tot felul de lucruri. Păi, zice: ce e frumosul? Şi o furnică e frumoasă, şi faţa de masă, şi asta. Şi Hippias se îneacă în detalii, în realităţi. Se îneacă în ceea ce grecii numesc apqria: o gaură neagră, care te absoarbe, o înfundătură a gândirii din care nu mai toţi să ieşi, pentru că Socrate îl ducea în alt plan existenţial. El întreba ce este frumosul şi i se răspundea arătându-i-se lucrurile frumoase. Şi atunci, de la concept la empirie este un salt uriaş.
Şi Socrate zice:
- Păi, vezi, Hippias, se pare că noi nu cunoaştem frumosul, noi îl recunoaştem ceea ce numeşte grecul anamnesis, aducere aminte).
Dar, dacă Socrate m-ar întreba pe mine, să presupunem: ce este
frumosul, Dan Puric? Eu nu mai ştiu ce este frumosul, Socrate, i-aş
răspunde. Adevărat, mi-ar răspunde Socrate, căci astăzi nu mai putem
recunoaşte frumosul, cu toate că el există. Tot ceea ce ne-a rămas de
recunoscut este urâtul.
Dar, să ne întoarcem la Hippias, când frumosul era şi în afară şi înăuntrul omului. Concluzia socratică este ca suntem dotaţi aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaşte. Bineînţeles, dialogul este mult mai amplu, el implică acolo şi faptul de potrivire.
- Ceea ce se potriveşte, Hippias, că o înmormântare poate să fie frumoasă pentru noi, dar nu este frumoasă şi pentru zei. Sunt alte sisteme de referinţă.
- Frumosul este o potrivire între ceva, între ce e în noi şi ce este afară, sau ce este Hippias? Deci, îl zăpăceşte pe Hippias. Problema este că Socrate îl forţa pe Hippias să facă un salt de la lucrurile frumoase, pe care le găseşti în lume, la ideea de frumos, pe care o avea în propria sa conştiinţă, dar nu ştia că o are. Socrate este primul care vorbeşte de recunoaştere. Noi avem, ontologic, în noi, existenţial, capacitatea de a recunoaşte frumosul.
Mai târziu, alt filozof, Plotin, spune: ce văd este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri măsurabile, dar mai apare ceva, nemăsurabil, cum ar fi sufletul. Cum îl măsurăm? Şi atunci, zice: noi percepem divinul din afară cu divinul din noi. E un salt. Între Socrate şi Plotin s-a întâmplat, în gândirea şi-n existenţa omenirii, un accident, o fractură. Să vedem care este acest accident, în care, după părerea mea, au rămas ancoraţi creştinii.
Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeţi dumneavoastră pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai târziu, în vremea imperiului carolingian, împăratul îi numea „missi-dominici” (nişte administratori ca şi cei de astăzi, care vin şi ne iau nouă tensiunea), un administrator de genul ăsta, numit Pilat din Pont, s-a întâlnit cu Iisus Hristos, căruia chiar nu ar fi vrut să-i facă nici un rău, dar era supus unor presiuni.
- Pentru ce ai venit?, l-a întrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit să mărturisesc adevărul, răspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zâmbeşte, apoi pleacă, ştiind că orice discuţie despre adevăr este infinită. Era unda de şoc târzie a gândirii greceşti, axată pe întrebarea: ce e adevărul?, nu: cine e adevărul? Grecii fiind în căutarea ideii de adevăr, încolo de adevăruri, precum în cazul frumosului ca idee şi a lucrurilor frumoase ca existente, nu ştiau fiinţa adevărului, sau fiinţa frumosului. Pilat din Pont se întâlnise cu fiinţa adevărului, cu adevărul întruchipat, iar aceasta întâlnire ratată este moştenirea cea mai cumplită a Europei occidentale, care, în virtutea ei, te întreabă, astăzi, în mod obsesiv: ce eşti? şi nu: cine eşti?
Răvăşiţi în lucrurile realităţii, numărându-le la infinit, contabilizându-le, cel mult ducându-le la concept, la idee, această lume, a lui Pilat din Pont, ratează într-una, spălându-se pe mâini, întâlnirea întru fiinţă. Sfântul Siluan Atonitul comentează în mod strălucit această prăpastie, săpată de obtuzitatea administratorului roman, atunci când a stat faţă către faţă cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Hristos spusese cine este, numai că nu fusese recunoscut. El era, în ultima esenţă, primul om frumos cu adevărat. Căci fără de păcat era fiinţa lui. A-l recunoaşte, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont aparţinea unei alte lumi.
Am văzut, la Socrate, în Hippias Maior, că nu cunoaştem frumosul, ci că îl recunoaştem. Dar, spune Caragiale: „Şi eu şi mitocanul privim la lună”. Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasă sau sufletul meu? Şi Caragiale conchide: „Luna este arcuşul, eu sunt vioara”. Deci, ca sunetul să iasă, este nevoie de amândouă.
Şi eu şi mitocanul privim la poporul român. Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsiorl, pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte. Şi victima din închisorile comuniste şi călăul se uită la memoria recentă a neamului. Primul îşi vede rana neînchisă, celălalt, pensia halucinant de mare, ca o răsplată a criminalităţii lui.
Cine şi ce recunoaşte? Paradoxul, subliniat de Schiller în „Teatrul ca instituţie morală”, funcţionează perfect. Dacă pe scenă se joacă „Avarul” şi în public se află întâmplător un om avar, acesta râde, se amuză, dar nu se recunoaşte în personajul respectiv. „Şi, atunci, de ce jucăm?", se întreabă Schiller. „Pentru ceilalţi”, răspunde tot el. Pentru ca oamenii normali, văzând pe scenă prototipul avarului, să se gardeze în viaţa de zi cu zi în faţa acestuia. La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, văzând prototipul torţionarului de-acum 60 de ani, să-i recunoaştem copilul ideologic de astăzi şi să nu-i mai permitem să se reproducă. Are şi frumosul dreptul la legitima apărare. Fostul torţionar, colonelul Crăciun, spunea despre Ţuţea, la Aiud: „Minte, avea de toate. Era gras, mânca bine şi toţi deţinuţii erau bine îngrijiţi”.
Copilul ideologic al colonelului Crăciun, de astăzi, surp, la fel, oricărei conştiinţe care se ridică întru adevăr, mărturisind că o doare o Românie umilita. „Minte”, spune tânărul politruc de astăzi. „PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. România este în plină dezvoltare europeană. Trebuie să fim fericiţi pentru asta”. Şi tot aşa la debutul terorii comuniste în România, când marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat şi apoi, după câţiva ani de puşcărie, forţat să participe la şedinţele sindicale tovărăşeşti, şi tot aşa, deci, atunci ca şi acum, tovarăşul secretar de partid răspunzător cu propaganda striga în plină şedinţă: „Partidul ne-a creat condiţii minunate de viaţă. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i aşa că e bine, tovarăşe Iancovescu?”, îl întreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu răspunse genial: „Eu am venit aici de lichea, nu de prost”. Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o gradină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului şi, evident, plăcerea chefului cetăţeanului de rând, ridicată la rangul de statut ontologic. Acestui gânditor „identitar” numai între frontierele confortului său, dacă îi spui ce a zis Eminescu: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei”, va răspunde cu suficienţă dâmboviţeană, considerându-se un fluviu al cunoaşterii, precum şi cu reflexul formatat la bursele din străinătate, etichetând cu lejeritate mărturisirea ca fiind un reziduu de gândire patetic ortodoxă şi naţionalistă. Şi eu şi el privim România. Eu din rana nevindecată a lui Eminescu, iar el, bălăcindu-se în apa călduţă a noului internaţionalism.
În mitologia indiană, găsim un pasaj în care se vorbeşte de ideea de jertfă ca act necesar pentru trezirea umanităţii. Unul dintre zeii rivali vrea să-l omoare pe Krishna şi trimite spre el o săgeată. „O, tu, Krishna, Stăpân al lumii, săgeata ucigaşă vine spre tine! Opreşte-o, Stăpâne, că tu poţi opri totul, tu poţi opri şi timpul. Nu, n-am s-o opresc, răspunde Krishna. Las-o să-mi pătrundă în carne, căci, numai sângerând, lumea va înţelege”. La fel ca şi Krishna, Fiul Omului ştia dinainte că va fi trădat şi ucis. Chiar îi spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei să faci, fă mai curând. De unde această nerăbdare paradoxală în faţa morţii? „În noaptea în care a fost vândut, mai vârtos însuşi pe sine s-a dat pentru viaţa lumii”. Şi El, ca şi Krishna, putea să oprească timpul. Hristos nu numai că nu-l opreşte, dar îl accelerează. Dar Hristos face ceva în plus, ceea ce niciodată un iluminat al lumii sau zeu nu a făcut. Se duce într-o grădină, numită Ghetsimani, şi se roagă plângând, adică îşi manifestă „omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiinţei în faţa morţii. Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. (Mt 26, 29).
Pe Krishna îl admirăm ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremură. În Krishna nu ne recunoaştem, dar în Hristos, da. Omenirea întreagă este prinsă în lacrima lui. De două mii de ani ne închinăm la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, în grădina Ghetsimani, El îşi depăşeşte „omenitatea” şi ne dă floarea creştină a mântuirii. În plin plâns i se dă să ne dăruiască această minune: „Facă-se voia ta, Doamne!”. De atunci, noi, creştinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El în Ghetsimani a plâns şi s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumuseţea lui Hristos, Omul Frumos!"
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti si tu parerea