Pitici zburdalnici pe creier, obsesii sau mai simplu, idei fixe. Cine nu are?

Oamenii posesivi (în sensul propriu) par a avea idei fixe: eu asta cred şi nu renunţ pentru nimic în lume la ideea mea! De aici şi până la a fi dominat de un om, un gând, o părere drumul nu este prea lung.

Obsesiile pot deveni distructive dacă le lăsăm să crească. Trebuie să vrei ceva atât de mult încât să-ţi orbească raţiunea sau să te conducă involuntar. De multe ori startul îl dau capriciile sau diferite stări de moment iar restul este desfăşurarea succesivă a unor episoade strâns legate între ele.

Uneori consecinţele pot fi interesante: crearea unor scenarii fanteziste sau interpretarea anumitor gesturi sau expresii dau de lucru imaginaţiei, o hrănesc mai mult sau mai puţin sănătos.

Trebuie să ştii când să te opreşti atunci când te bântuie astfel de fenomene, eventual să le echilibrezi cu un upgrade al priorităţilor.

The Concise Oxford Dictionary defineste obsesia drept: "o idee nejustificat de persistenta".
Dex-ul ne spune asa despre obsesie: "Tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale. ♦ preocupare chinuitoare."

Psihologul clinician Frank Tallis vorbeste despre "obsesii normale" – numite astfel pentru ca ele apar la oamenii normali, fara nici un trecut de natura psihiatrica:

Am sa lovesc pe cineva;
Am sa sar in fata trenului
Am de gand sa injur in biserica;
O sa-mi sugrum pisicuta.

Aparitia lor poate cauza, intr-o anumita masura, ingrijorare sau dezamagire ("De unde au aparut oare?"). In mod obisnuit, insa, nu li se acorda o semnificatie deosebita.

Vorbim despre obsesie atunci cand ceva ne acapareaza gandurile intr-atat, incat orice altceva devine lipsit de importanta. Daca acele ganduri sau idei – sau reactia noastra la ele – determina o stare de nefericire sau o senzatie de limitare a libertatii, atunci un anumit tratament ar putea deveni necesar.

Exista un numar de comportamente normale care au un caracter obsesiv, cum ar fi colectionarea unor obiecte, indragostirea si care nu reprezinta neaparat o problema clinica.

Obsesiile se definesc prin cateva caracteristici:

Sunt repetitive;
In mare parte nedorite;
Foarte greu de controlat.

Spre deosebire de majoritatea gandurilor, obsesiile nu pot fi ignorate. Ele se pot manifesta sub forma unui singur cuvant, a unei propozitii sau a unei fraze, dar pot lua si forma unei imagini suparatoare. Cand apare pentru prima data obsesia este privita, de regula, ca inacceptabila. Deoarece gandul este inacceptabil sau strain , individul va incerca sa-l suprime sau sa-l blocheze.

Desi aceasta este o reactie fireasca, dovezile arata ca suprimarea oricaror ganduri determina reintoarcerea lor mai frecventa. Faptul este usor de demonstrat: incercati sa nu va ganditi la un scaun: inchideti ochii si incercati acest lucru timp de cateva minute. Ce s-a intamplat? Cel mai probabil ati continuat sa va ganditi la un scaun. Explicatia e simpla: de fiecare data cand incercati sa nu va ganditi la ceva, trebuie mai intai sa vi-l reprezentati in minte. Incapacitatea de a alunga gandul devine pana la urma suparatoare si persistenta lui interfereaza cu concentrarea si cu sarcinile ce trebuie indeplinite in viata de zi cu zi.

Sunt teorii care sustin existenta unei predispozitii spre a dezvolta o tulburare obsesiva. Un gand este mult mai probabil sa fie categorisit ca fiind inacceptabil de catre o persoana cu standarde personale ridicate sau foarte constiincioasa.
De cele mai multe ori, gandurile persistente care devin obsesii se asociaza si cu o stare de disconfort si neliniste. Astfel, multe persoane incep sa aiba temeri pe care le exprima prin afirmatii de tipul : "Daca nu-mi pot controla gandurile, atunci nu sunt in stare sa-mi controlez nici comportamentul"; sau "Daca nu-mi pot controla gandurile, inseamna, poate, ca innebunesc".

Cum sa ne eliberam de obsesii?

Prin schimbarea gandurilor

Tehnica numita "schimbarea gandurilor", reduce nelinistea generata de gandurile obsesive, prin urmatorii pasi :

Intocmiti o lista cu cele mai suparatoare ganduri obsesive;
Elaborati, dupa aceea, o alta lista cu ganduri pozitive alternative;
Invatati gandurile pozitive, astfel incat sa le puteti evoca cu usurinta;
Incercati sa va formulati gandul obsesiv si apoi sa schimbati imediat gandul suparator cu unul din gandurile pozitive.

Veti capata astfel incredere in ceea ce priveste controlul mintii dumneavoastra.
Aceasta tehnica poate fi folosita si pentru obtinerea unei ameliorari temporare, in conditile in care concentrarea este necesara si gandul obsesiv va distrage.

Un alt mod de a scapa de obsesii si frustari il reprezinta desenul.

Trasarea pe hartie a catorva "schite", desene, chiar si lipsite de semnificatii, este unmod excelent de depasire a sentimentelor intr-un mod acceptabil.

Daca, spre exemplu, stai de vorba la telefon cu o persoana antipatica, careia nu-i poti raspunde asa cum consideri tu ca merita, desenand vei reusi sa-ti invingi furia si frustrarile.

Cum?

Aducandu-ti la suprafata lumea ta interioara. Si, potrivit desenului, poti intelege care e starea ta psihica.

Vrei cateva exemple?

Iata:

Figurile (un copac, o floare, un animalut), maifesta nevoia de introspectie.
Liniile repetate desenate obsesiv, care acopera pagina aproape in intregime, exprima vointa de a creste si de a te dezvolta.

Formele geometrice (cuburi, cercuri, romburi) indica nevoia de a intelege "de ce" in fiecare lucru.

Daca desenezi o figura imaginara, vrei sa fii remarcata si aspiri la performanta in camp creativ.

Iar daca ai tendinta de a "umple" cu creionul litera O, spre exemplu, ori iti place sa desenezi barba si mustati personajelor din carti, inseamna ca simti nevoia de a umple un gol din viata ta.

Cum se manifesta obsesia la romani?

Buna intrebare nu ?

Romanii, ca si altii, sunt obsedati. De diferite lucruri...

Asta n-ar fi o problema daca aceste obsesii ar fi constructive.

Uite, japonezii, de exemplu, sunt obsedati de electronica si vedem unde au ajuns.
Francezii au simturi fine si sunt obsedati de parfumuri, branza mucegaita, vinuri, moda... si dupa cum se vede e de bine si la ei.

Nemtii sunt cu ordinea, punctualitatea si tehnica si exemplele ar putea continua ...

Romanii, din nefericire, nu au obsesii constructive, de natura colectiva.

Desi romanii impartasesc cam aceleasi obsesii, ele sunt profund egoiste si privesc fericirea personala, in detrimentul celorlalti.

Intalnim in ultima perioada o multitudine de clasamente si topuri ... Top 100 oameni de succes, Top 100 femei frumoase ... top peste top ... plaja topurilor este imensa ... cineva s-a gandit ca ar mai fi loc de inca un clasament si asa s-a nascut:

TOP 10 OBSESII ROMANESTI:

Locul 1 :

Obsesia cu "casa pe pamant".
Toata lumea si-ar da 20 de ani din viata ca sa aiba casa pe pamant.
Nu conteaza ca vei sta ORE IN SIR in trafic !!! Nu conteaza nimic !
Casa pe pamant sa fie !

Locul 2 :

Obsesia "televizorului".
Romanul e devorator de televiziune.S-au facut niste cercetari si cica
noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adica ne uitam cel mai mult
la televizor ... Si, asta e geniala, avem cele mai multe televiziuni !!!
Mi se pare fascinant ca romanul este "europeanul" cel mai telespectator
avand in vedere ca in Romania sunt, cu cateva exceptii, cele mai
indoielnice si mai de prost-gust productii !

Locul 3 :

Obsesia "Coelho".
Daca n-ai citit Coelho... n-ai viitor frate !
"Pai am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stanescu, Eminescu, Cartarescu ..."
"Egal cu zero ! Citeste Coelho !"

Locul 4 :

Obsesia "sanilor".
Aproape toti producatorii TV au urmatoarea obsesie:
"Sanii aduc rating !"
Si stiti ce e fain! Ca de cativa ani incoace s-a dovedit a fi complet fals.
Oamenii au la dispozitie internetul pentru femei.
Dai un click si gata ! Cine doamne iarta-ma, mai asteapta emisiunea cu "Mama Natura", ca sa-i "dea in cap lu' mutu". Iertata sa imi fie exprimarea (scuze Adriane dar asa e expresia ! Daca vrei schimbam: "sa'i dea in cap lu' Chivu").

Locul 5 :

Obsesia messenger.
Aici vorbim, de un fenomen global ...
Si totusi atunci cand ajungi ca mama sa-ti dea buzz si sa-ti reproseze ca stai pe invisible, ar trebui sa iti pui cateva intrebari ...

Locul 6 :

Obsesia "haiduceasca".
Dupa o sticla-doua de vin si cel mai prapadit roman devine haiduc la orice
nunta. Fura mireasa, cere rascumparari ... Si dupa aia, apogeul haiduciei :
"Pusca si cureaua lataaaaaa...".
Apoi recunoaste ca are disfunctii sexuale :
"Ce barbat AM FOST odataaaaa ..."

Locul 7 :

Obsesia auto.
In Romania exista cea mai dinamica piata auto.
Pe strazile noastre exista masini cum n-au vazut nici parizienii, nici
londonezii ... cu asta am cam spus tot ce era de spus.

Locul 8 :

Obsesia carnii din congelator.
Cu toate ca au trecut 20 de ani de cand gasesti sute de feluri de carne si la
4 dimineata, romanul inca isi mai incarca pana la refuz congelatorul.
Sa fie acolo... Cine stie...

Locul 9 :

Obsesia "celulara".
Pentru roman, telefonul mobil reprezinta un statement.
Am vazut vanzatoare in magazine care aveau telefone, accesorizate, tehnologizate si in consecinta foarte scumpe.
Iata un mare mister care ar trebui elucidat. Cum ajunge o persoana cu salariu de 10 milioane sa aiba un mobil de 20 de milioane ? Si sa foloseasca aparatul ca sa dea beep cunoscutilor!!!

Locul 10 :

Obsesia de tipul: "daca ala nu face, de ce sa fac eu?".
In completare vine intrebarea:
"Ce? Sunt mai prost?!"
Cosmin Alexandru, presedintele ERUDIO spunea undeva ca: “Una din dramele ţării ăsteia nu e că sunt mulţi care nu reuşesc, ci că sunt mulţi care nici nu încearcă”.

Topul se incheie aici, dar lista pozitiilor ramane deschisa, va astept sa veniti cu completari. Pana ajungem la Top 100 mai avem ceva locuri libere.

Sper ca am reusit sa va creionez o imagine despre obsesii si idei fixe.

Pentru a avea o imagine cat mai copleta despre acest subiect iata si cateva idei exprimate de psihologul CONSTANTA VASILE:

"Obsesiile sunt idei, ganduri, impulsuri sau imagini persistente care sunt experimentate ca intrusive si inadecvate, si care cauzeaza o anxietate sau detresam marcata. Calitatea intrusiva si inadecvata a obsesiilor a fost definita ca „egodistonica".
Aceasta se refera la convingerea individului ca acest continut al obsesiilor ii este strain, nu se afla sub controlul propriu si nu este tipul de ganduri pe care ar fi dorit sa-l aiba. Individul este capabil insa sa recunoasca faptul ca obsesiile sunt produsul propriei sale minti si nu ii sunt impuse din afara (ca in insertia de ganduri).

Cele mai frecvente obsesii sunt:

- gandurile repetate in legatura cu contaminarea (de exv a se contamina prin strangerea mainilor altor persoane);
- dubitatiile repetate (de ex., a se intreba daca a efectuat un act oarecare, cum ar fi acela daca a vatamat pe cineva intr-un accident de circulatie ori daca a lasat usa deschisa);
- necesitatea de a pune lucrurile intr-o anumita ordine (de ex., detresa intensa cand obiectele sunt puse in dezordine sau asimetric);
- impulsuri agresive sau oribile (de ex., acela de a-si vatama propriul copil sau a striga o obscenitate in biserica);
- imagerie sexuala (de ex., o imagine pornografica recurenta).

Gandurile, impulsurile sau imaginile nu sunt simple temeri excesive in legatura cu probleme reale de viata (de ex., preocupari referitoare la dificultatile curente ale vietii, cum ar fi problemele financiare, de serviciu sau scolare) si este putin probabil ca se refera la o problema reala de viata.
Individul cu obsesii incearca de regula sa ignore sau sa suprime astfel de ganduri sau de impulsuri, ori sa le neutralizeze cu un alt gand sau actiune (adica cu o compulsie). De exemplu, un individ torturat de dubii in legatura cu a fi lasat aragazul deschis incearca sa le neutralizeze prin verificari repetate spre a se asigura ca acesta este inchis.

Compulsiile sunt comportamente repetitive (de ex.., spalatul mainilor, ordonatul,
verificatul) sau acte mentale (de ex., rugatul, numaratul, repetarea de cuvinte in gand) al caror scop este acela de a preveni sau reduce anxietatea sau detresa si nu cel de a obtine placere sau gratificare. in cele mai multe cazuri, persoana se simte obligata sa efectueze compulsia pentru a reduce detresa care acompaniaza o obsesie ori pentru a preveni un eveniment sau o situatie temuta oarecare.
De exemplu, indivizii cu obsesii in legatura cu faptul de a fi contaminati isi pot reduce detresa mentala spalandu-se pe maini pana ce pielea lor devine carne vie; indivizii detresati de obsesiile referitoare la faptul de a fi lasat usa deschisa pot fi determinati sa verifice incuietoarea la fiecare cateva minute; indivizii detresati de ganduri blasfemiante nedorite pot afla usurare numarand pana la zece inainte si inapoi deo suta de ori pentru fiecare gand. in unele cazuri, individul efectueaza acte rigide sau stereotipe, conform unor reguli elaborate idiosincratic, fara a fi capabili sa spuna de ce fac aceasta.
Prin definitie, compulsiile sunt, fie clar excesive, fie nu sunt conectate in mod realist cu ceea ce sunt destinate sa neutralizeze sau sa previna.

Cele mai frecvente compulsii implica:
- spalatul si curatatul
- numaratul
- verificatul
- cererea sau solicitarea de asigurari
- actiunile repetate
- ordonarea.

Prin definitie, adultii cu tulburare obsesivo-compulsiva recunosc la un moment dat ca obsesiile sau compulsiile lor sunt excesive sau nejustificate.
Aceasta cerinta nu se aplica la copii pentru ca ei pot fi lipsiti de suficienta calificare cognitiva pentru a face o astfel de judcata. Chiar la adulti exista insa o gama larga de intuire a rationalitatii obsesiilor sau compulsiilor. Unii indivizi au incertitudine in legatura cu rationalitatea obsesiilor sau compulsiilor lor si orice intuitie data a individului poate varia de-a lungul timpului si in functie de situatii. De exemplu, persoana poate recunoaste o compulsie de contaminare ca nejustificata, cand discuta aceasta intr-o „situatie de siguranta" (de ex., in cabinetul terapeutului), dar nu si cand este fortata sa manuie bani. In aceste cazuri, cand individul recunoaste ca obsesiile si compulsiile sunt nejustificate, el poate dori sau chiar incerca sa le reziste. Cand incearca sa reziste unei compulsii, individul poate avea sentimentul de amplificare a anxietatii sau tensiunii care este adesea usurata prin cedarea la compulsie. In cursul tulburarii, dupa esecuri repetate de a rezista obsesiilor sau compulsiilor, individul se poate supune lor, nu mai experienteaza dorinta de a le rezista si poate incorpora compulsiile in rutinele sale cotidiene.
Obsesiile sau compulsiile trebuie sa cauzeze o detresa considerabila, sa fie consumatoare de timp (sa ia mai mult de o ora pe zi) ori sa interfereze semnificativ cu rutina normala a individului, cu functionarea profesionala ori cu activitatile sociale uzuale sau cu relatiile cu altii. Obsesiile sau compulsiile pot inlocui comportamentul util si satisfacator, si pot fi foarte perturbante pentru functionarea generala. Deoarece intruziunile obsesive pot distrage foarte mult, ele pot duce la o functionare ineficienta in sarcinile cognitive care cer concentrare, cum ar fi cititul sau calculatul. in afara de aceasta, multi indivizi evita obiectele sau situatiile care provoaca obsesii sau compulsii. O astfel de evitare poate deveni extinsa si poate restrange sever functionarea generala."








Dan Puric ... actor, regizor şi coregraf român care a jucat atât în teatru, cât şi în film; spectacolele sale Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote au fost reprezentate în zeci de ţări …

În 2008, a publicat cartea „Cine suntem”, în care vorbeşte despre apropierea sa de creştinism şi despre pierderea identităţii neamului românesc. Recent, a scos de sub tipar volumul „Despre omul frumos”...

Intr-un interviu acordat Frontnews vorbeste despre despre provocarile morale ale societatii romanesti in prezent.

Iata cateva intrebari la care maestrul Dan Puric gaseste raspunsuri:

Cum s-a nascut "Cine suntem"?

Eu cred ca este un reflex de minima toaleta identitara, intr-un context in care nu se mai poarta diferentele, ci se traieste hipnotizat, intr-o mare orizontala, in care toti suntem unul si acelasi lucru. Ceea ce nu este adevarat: Nu suntem toti egali, asa cum se zice in drepturile omului, decat prin drepturile juridice. Ne nastem inegali si murim inegali. Iar singura chestie de egalitate este in fata mortii si in fata lui Dumnezeu. Cata vreme suntem pe pamant avem diferente. Una dintre ele este si aceasta esenta a poporului roman. El este o unicitate. Unicitatea aceasta inseamna o intimitate. Despre aceasta intimitate calcata in picioare am vrut eu sa vorbesc.

In momentul de fata, care este identitatea acestui popor?

“Antrenamentul de uitare la care este supus poporul roman, astazi, face ca gandirea si inima sa se roteasca pe loc si, din aceasta rotire in gol, paradoxal, o data cu trecutul, dispare si viitorul. El, omul de azi, pedaleaza zadarnic intr-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar intr-o dimensiune a timpului, si aceea distorsionata, inseamna moartea lenta, dar sigura, a identitatii.”

Romania are un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi

Depinde cine intreaba. Daca intreaba un securist, ii spunem ca suntem o tara inca buna de furat pentru el si neamul lui, adica mama, soacra si nepoti. Daca intreaba rusul, spunem ca suntem un fel de gubernie, oricand putem accesa la ei. Daca intreaba americanul, ii spunem ca ne putem situa in zona de portavion in orice directie si in orice pozitie doreste el. Daca intreaba comunitatea europeana ii spunem ca suntem un hipermarket plin cu brand-uri, nu cu intimitati si identitati. Daca intreaba un bun crestin ii spun ca Romania este o intimitate ca orice alt popor de pe fata pamantului, cu o taina a existentei. Si ca este un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi, ci un popor care se va ridica. Cum? Urmeaza emisiunea “Surprize, surprize”...

Are sansa un filosof crestin sa creeze un curent dominant?

Nu este vorba de asta. Eu nu leg filozofia de crestinism. Crestinismul nu este un concept, este calea adevarului in viata, este viata adevarata. In jurul crestinismului, daca te apuci sa filozofezi prea mult, il pierzi. Ca si cum eu sunt indragostit de o fata si incep sa ii vorbesc despre dragoste. Eu o iubesc, ma manifest cum imi da bunul Dumnezeu. Nu o conceptie filozofica crestina restabileste Romania, ci o marturisire crestina si o indrazneala de tip fizic. “Indrazniti si am biruit lumea!” In jurul acestei indrazneli, nu in jurul tupeului, acolo se aduna securistii cu neamurile lor, bestiile comuniste care inca ne conduc.
In jurul indraznelii hristice se aduna si toti acesti copii cu suflet curat. In timpul loviturii de stat si a revolutiei din 1989 - aceasta ciorba nenorocita, cei care spuneau manifeste printre cartusele ucigatoare erau copii de 14-18 ani care indrazneau, iar securistii trageau. Ei au indraznit. Indrazneala aceasta este de substanta fizica, nu este o ideologie, un concept sau o doctrina. Ea poate sa creeze o resuscitare, care este dincolo de curent. Curentul nu are ideologii. Este o stare de a fi autentic. Tinerii de asta citesc, se recunosc. In lumea asta aiurita, nenorocita, confuza, nenorocita, ipocrita, o lume de ghetou internationalist, isi traiesc darul de la Dumnezeu.

Mai avem ce salva? Mai exista valoare?

In primul rand e vorba de o intoarcere a noastra cu capul spre trecut. Nu in sensul buzeistic, pasunist sau paseist, asa cum noua intelectualitate de serviciu ne acuza. Zicea Nicolae Iorga ca intoarcerea ta catre trecut iti da forta de azi. Este vorba de o asumare a trecutului. Daca un tanar sare din manualul stupid alternativ de istorie, pe care l-au dat handicapatii de la noi cu indicatii de dincolo, si vede intr-o carte de memorialistica a unui om care si-a jetfit tineretea in puscarie, crezand in neamul romanesc, el isi schimba pozitia coloanei vertebrale. Din patruped ajunge biped, face o injectie de demnitate. Stie ca sta pe un popor de o demnitate absoluta. Dar daca traieste in istoria alternativa, tanarul ramane un patruped. Efortul copilasului de a se ridica din patru picioare pe doua, este efortul de a se ridica pe pozitia data de dinainte, pozitia verticalitatii, care, vorba lui Hegel, este o pozitie divina. Ridicarea aceasta in picioare se face prin accesul la o memorie, care se traieste, devine substanta. Una este sa stai in fata lumii culpabilizat fiindca esti un popor tehnic, si alta este sa stai in fata lumii cu demnitatea lui Dumnezeu, stiind ca ai fost un popor care a rezistat. Se stie ca am fost singura rezistenta armata sub comunisti, ca tineri de 17-18 ani luat arma si s-au dus in munti? Nu se stie. Ati vazut la televizor emisiuni care sa vorbeasca despre martirii, deghizati in pensionari, care sa vorbeasca, sa marturiseasca ce s-a intamplat cu aceasta mutilare si cum au rezistat? Petre Tutea imi spunea ca, daca ar fi pus in fata plutonului de executie pentru poporul roman, si atunci la 90 de ani, ar striga “Excelsior!”. De ce acesti oameni si-au sacrificat viata, tineretea si tot ce au avut mai bun. Pentru ce? Pentru o abstractiune, sau pentru o credinta? Si atunci, ajungandu-se la un asemenea izvor, tineretul de azi are o demnitate in lume, are o forta in lume. Nu e forta care sa traiasca din tranzitie si din aderari, din sandwichurile care ni le dau altii, ci este vocatia identitara.

Despre U.E.

Comunitatea Europeana este un agregat de interese economice care nu vrea sa tina seama de trecut

Sunt un admirator al civilizatiei europene, al modelelor din Uniunea Europeana, unde tineretul nostru s-a adapat si a putut sa iasa din feudalismul ala prelungit. Sunt critic al cinismului european, al lipsei lor de autoculpabilizare. Comunitatea Europeana este un construct, un agregat de interese economice, politice care nu vrea sa tina seama de trecut si de ceea ce au facut din punct de vedere politic. Conflagratiile mondiale nu le-am facut noi, ei le-au facut, noi am fost victime centrale. In clipa in care intr-o Uniune Europeana pe tine te intereseaza numai structurile economice, netinand cont de trecut, de niste traume, nu putem sa aderam. Cinsimul acesta politic il acuz. Un construct economic, politic, poate sa fie foarte benefic. Comunitatea Europeana, din punctul asta de vedere, va fi civilizatorie pentru feudalismul neo-securist in care stam. Nu am fost niciodata impotriva faptului ca un sistem juridic de tip european nu ne-ar izbavi. Lucrurile astea trebuie amendate. Sa vedem ce este bun si ce este rau. Cum refacem aceasta tara? Comunitatea Europeana a cerut, pe buna dreptate, ca tineretul nostru sa se specializeze in strainatate in materie de economie, de management, de justitie. Categoric este o cerinta de civilizatie, pentru ca maimutele astea de la noi care fura tot timpul nu fac nimic. Guvernul Nastase a alocat 6 milioane de euro. Copiii aceia s-au dus in strainatate si s-au intors cu “Magna cum Laude” de la Berlin, Oxford, Cambridge, si iata ca nu sunt primiti in structurile politice de astazi ca sa intervina in structura de conducere, tocmai pentru ca i-ar arunca in aer pe hotii astia. O parte au fugit in strainatate si o parte au dat statul roman in judecata. Asta este o crima. De ce Comunitatea Europeana nu reactioneaza la lucrul acesta, de ce nu impune, de ce nu sanctionezaa? Daca vrei sa ai niste functionari cu adevarat europeni, de ce lasi sa se intample un asemenea dezastru? Ei se intorc cu niste reflexe civilizate, occidentale. Nu poti acuzi Occidentul de lipsa de civilzatie, poti sa il acuzi de orice, mai putin de asta. Eu nu atac Comunitatea Europeana, atac aspecte ale cinismului politic.

Despre toleranta si intoleranta ...

Sunt intolerant. Cred ca acest cuvant “toleranta” este de o mare ipocrizie. Sunt ingaduitor, crestinismul ma face sa fiu ingaduitor. Ingaduinta inseamna iertare, inseamna asteptare intru indreptare, pentru ca este un termen profund crestin. Cu ingaduinta i-am tinut pe tigani 400 de ani si i-am corectat acolo unde greseau, dar i-am si laudat acolo unde faceau bine. Nu am fost rasisti, asa cum se spune. Cand George Enescu il ducea pe Yehudi Menuhin in sate de tigani, pentru ca Menuhin sa vada cat sunt geniali acestia cand canta, Enescu nu era rasist. Faptul ca am fost acuzati de rasism in `90 si ca multi tigani au fugit si au zis ca au trait exploatati este o dubla minciuna. Faptul ca acum tiganii sunt amprentati si ca ei (europenii, n.red.), cu toleranta drepturilor omului, intr-un an jumatate au facut alergie, ce zic de chestia asta? Noi romanii ne-am deosebit, fara sa ne diferentiem, si am creat o coexistenta de tip crestin fara sa folosim “politica corecta”. Categoric ca tiganii au facut fapte nelalocul lor, numai ca italianul este intolerant si neingaduitor, nu cunoaste substanta profund crestina. Noi am actionat ca atare, i-am tinut in zona mici infractionalitati fara sa sara foarte mult calul, si am fost acuzati de rasism. Pe vremea lui Caragea era o lege, ca daca tiganul fura o curca sau o gaina, lasa-l in pace, ca expresie a milei fata de el.

Exista o toleranta crestina asemanatoare cu toleranta promovata de Uniunea Europeana?

Nu exista toleranta crestina. Iisus nu a fost tolerant cand in templul Tatalui sau nenorocitii aia vindeau. El nu a facut un “discount”, nu a zis “veniti maine si faceti un discount de 50%”. A spus “Afara!”, aia este intoleranta crestina. Adica nu permiti raului sa iti intre in familie. Hristos nu ii ura pe cei din templu, ii indrepta. Asa cum o mama incearca sa isi indrepte copilul care se apuca de droguri, nu ii spune “ia mama si heroina, nu numai cocaina”. Nu este nici o legatura. Toleranta de tip occidental este un construct politic care seamana cu semaforul. Ingaduinta seamna cu mama. Un semafor la care se trece pe rosu si pe verde, nu este egal cu mama.

Poate un om care nu e implinit in dragoste sa reuseasca in profesia lui ?
Aceste lucruri se intrepatrund sau trebuie sa alegi unul dintre ele ?

Eu , personal, cred ca mi-am sacrificat viata personala iubind foarte mult. Nichita Stanescu spunea : “ soldatul si artistul nu au viata personala. “ E un foc care te arde, e o patima. Dar niciodata nu am fost egoist, sa inlatur femeia de langa mine, dimpotriva , am atras-o spre mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. Că poate gasi o femeie , cum era sotia lui Cezanne, care numai ea avea rabdare sa-i pozeze , pentru ca el picta atat de greu si-i lua atat de mult timp, ca-i fugeau toate modelele. Ea invita oameni la masa , sa spuna cat e de genial, pentru ca nu era cunoscut de critica vremii. Nu era ea un factor de decizie critic, dar il iubea atat de mult , incat femeia devenea altar.
Cand un artist are o asemenea sansa, feminitatea traieste in registrul tainei, al maternitatii prelungite. Cand nu are aceasta sansa si fiecare trage numai pentru el, apar frustrari, apar gelozii. Gelozia patologica este un lucru care omoara . Această prea mare grija fata de tine si negrija fata de celalalt duce la ceea ce se intampla acum.... Stiu ca niciodata nu am pus arta mai presus de dragostea mea; si poate din cauza asta am avut de patimit. Eu sunt nascut cu grija fata de femeie, dar, ca la Shakespeare, « soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care-o asculta “. Un om poate sa interpreteze acest lucru ca pe-o slabiciune si-atunci totul se distruge.... In clipa in care incep discutiile , lucrurile nu mai sunt bune... Ceea ce este frumos este spovedania in fata unui parinte duhovnic, in fata iubitei tale, si reciproc. E o arta, un miracol si un risc pe care ti le asumi.

Putem iubi in viata si a doua oara cu inocenta primei iubiri?

Citeam undeva ca dragostea o poti intalni de doua – trei ori autentic, puternic. Dar unii au intalnit-o singura data. Nu se poate generaliza. Suntem o taina atat de mare ! Socrate zice : “ Cunoaste-te pe tine insuti ! “. Cum te cunosti pe tine insuti? Facand introspectie. Goethe spune ca socrate n-a vrut sa spuna asa ceva , ci a vrut sa spuna ca te cunosti pe tine insuti la reletiile cu celalalt. Si eu vin si spun ca peste ei este Grigore de Nyssa, un sfant, care spune ca mai degraba cunoastem cerul si marea , decat sa ne cunostem taina sufletului . Stai langa un om o viata intreaga si nu-l cunosti. La un moment dat, poate avea o reactie, o reactie ingrozitoare. Cum s-a intamplat cu Lidia Jiga, dresoarea care a murit ucisa de tigrul acela pe care l-a crescut de mic. Pe urma a murit si tigrul , n-a mai mancat...

Despre omul frumos ...

"A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.

Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă. De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă e omul util, la modă e omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu. Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematica. Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul sau cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi: avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul. Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?”. Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote?”. Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viata o sa duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea”?

Peste câteva zile, primeam cartea „Don Quijote”, din partea lui. Am citit-o speriat şi evident că n-am înţeles nimic; dar de-atunci am reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.

Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:
- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid, mă?, m-a întrebat din nou naşul meu.
- Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus”.

Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul ăsta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!
Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citit „Trilogia valorilor” şi „Trilogia culturii”. Ţin minte şi acum, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale. Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.

Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschide într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!

Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.

- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis...

Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării. Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.

Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine. Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.

- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
-18 ani, am răspuns.
Şi de data asta am închis eu telefonul. Acum, paşii mei către casă, prin ploaie, erau rugăciuni. Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.

În Pateric, vine la un sfânt în chilie un hoţ şi-i zice: „Scapă-mă, am greşit. Iartă-mă! Vine potera peste mine, ascunde-mă, salvează-mă!”. Potera vine, îl caută, îl întreabă pe sfânt dacă n-a văzut hoţul, iar sfântul nu zice nimic. Şi aici, ca şi în cazul meu, sfântul a minţit, dar este minciuna sfântă, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viaţă. După ce a trecut potera, sfântul îi spune hoţului: „Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai greşit, ai cerut ajutor cu disperare şi El ţi-a ascultat sufletul. De-acum ştii ce ai de făcut”. Şi de atunci hoţul n-a mai furat. Juridic, sfântul era pasibil de tăinuire, dar, duhovniceşte, salvase un om. Ciudată îngăduinţă! Nu-i aşa că ne aminteşte de îngăduinţa lui Hristos, nefirească, pentru iudei, în faţa femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instanţei divine. Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii. Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani.

Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:
- Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:
- M-a părăsit iubita.

Şi eu asistam la schimbul ăsta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.
- Doişpe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea bună a naşului meu).
- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.

Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.

Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România. După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completam nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!”. Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă:
- Când te-ai născut, mamă? - 1877.
- Câţi copii ai? - 11.

Şi-aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
- Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insişti. Ajunge.

În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu, pe lângă băbuţă, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuţa m-a reîncreştinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel, am văzut din nou Omul Frumos.

Sigur, putem discuta în termenii filozofiei. Ce e frumosul?, întreabă Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu vă reproduc aşa, la nivelul anecdotic, pentru că Socrate era un tip cu o inteligenţă fantastică, el îl ajuta pe celălalt, din faţa lui, să descopere singur adevărul, doar provocând un proces de „moşire" a acestuia, numit de greci maieutică. Arta lui constă în simularea unei ignoranţe totale, lăsându-şi adversarul să-şi manifeste din plin orgoliul şi suficienţa.

Şi zicea:
- Vai, tu, Hippias, înţeleptul înţelepţilor, ce e frumosul, că nu ştiu? Uite, stau şi mă gândesc ce este frumosul.
Şi Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu ştii, ia uită-te tu acolo, pe câmp! Uită-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Păi, vezi, ăla este frumosul.

- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gândit, cum înţelepciunea ta îmi aduce mie limpezime în minte. Eu n-am ştiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Şi totuşi, Hippias, zice Socrate, am o nelămurire: acum, în clipa asta, o fată poate să fie frumoasă?
- Sigur, Socrate, o fată poate să fie frumoasă.

- Eşti extraordinar, Hippias! Cum limpezeşti tu lucrurile, unul câte unul! O fată poate să fie frumoasă. Vai, Hippias, ce înseamnă înţelepciunea şi ce înseamnă ignoranţa!
Ţineţi cont de această simulare fantastică. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, până nu-l umfli, nu plesneşte.

Şi, zice Socrate:
- Totuşi, Hippias, uite ce gând mi-a trecut şi-mi tulbură înţelepciunea: o lingură de aur e utilă sau e frumoasă?
- Păi, este şi, şi. - Eşti fantastic! Deci, frumosul este şi util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate să fie şi util.

Şi tot aşa îl duce pe Hippias să spună tot felul de lucruri. Păi, zice: ce e frumosul? Şi o furnică e frumoasă, şi faţa de masă, şi asta. Şi Hippias se îneacă în detalii, în realităţi. Se îneacă în ceea ce grecii numesc apqria: o gaură neagră, care te absoarbe, o înfundătură a gândirii din care nu mai toţi să ieşi, pentru că Socrate îl ducea în alt plan existenţial. El întreba ce este frumosul şi i se răspundea arătându-i-se lucrurile frumoase. Şi atunci, de la concept la empirie este un salt uriaş.

Şi Socrate zice:
- Păi, vezi, Hippias, se pare că noi nu cunoaştem frumosul, noi îl recunoaştem ceea ce numeşte grecul anamnesis, aducere aminte).
Dar, dacă Socrate m-ar întreba pe mine, să presupunem: ce este
frumosul, Dan Puric? Eu nu mai ştiu ce este frumosul, Socrate, i-aş
răspunde. Adevărat, mi-ar răspunde Socrate, căci astăzi nu mai putem
recunoaşte frumosul, cu toate că el există. Tot ceea ce ne-a rămas de
recunoscut este urâtul.

Dar, să ne întoarcem la Hippias, când frumosul era şi în afară şi înăuntrul omului. Concluzia socratică este ca suntem dotaţi aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaşte. Bineînţeles, dialogul este mult mai amplu, el implică acolo şi faptul de potrivire.

- Ceea ce se potriveşte, Hippias, că o înmormântare poate să fie frumoasă pentru noi, dar nu este frumoasă şi pentru zei. Sunt alte sisteme de referinţă.
- Frumosul este o potrivire între ceva, între ce e în noi şi ce este afară, sau ce este Hippias? Deci, îl zăpăceşte pe Hippias. Problema este că Socrate îl forţa pe Hippias să facă un salt de la lucrurile frumoase, pe care le găseşti în lume, la ideea de frumos, pe care o avea în propria sa conştiinţă, dar nu ştia că o are. Socrate este primul care vorbeşte de recunoaştere. Noi avem, ontologic, în noi, existenţial, capacitatea de a recunoaşte frumosul.

Mai târziu, alt filozof, Plotin, spune: ce văd este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri măsurabile, dar mai apare ceva, nemăsurabil, cum ar fi sufletul. Cum îl măsurăm? Şi atunci, zice: noi percepem divinul din afară cu divinul din noi. E un salt. Între Socrate şi Plotin s-a întâmplat, în gândirea şi-n existenţa omenirii, un accident, o fractură. Să vedem care este acest accident, în care, după părerea mea, au rămas ancoraţi creştinii.

Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeţi dumneavoastră pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai târziu, în vremea imperiului carolingian, împăratul îi numea „missi-dominici” (nişte administratori ca şi cei de astăzi, care vin şi ne iau nouă tensiunea), un administrator de genul ăsta, numit Pilat din Pont, s-a întâlnit cu Iisus Hristos, căruia chiar nu ar fi vrut să-i facă nici un rău, dar era supus unor presiuni.

- Pentru ce ai venit?, l-a întrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit să mărturisesc adevărul, răspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zâmbeşte, apoi pleacă, ştiind că orice discuţie despre adevăr este infinită. Era unda de şoc târzie a gândirii greceşti, axată pe întrebarea: ce e adevărul?, nu: cine e adevărul? Grecii fiind în căutarea ideii de adevăr, încolo de adevăruri, precum în cazul frumosului ca idee şi a lucrurilor frumoase ca existente, nu ştiau fiinţa adevărului, sau fiinţa frumosului. Pilat din Pont se întâlnise cu fiinţa adevărului, cu adevărul întruchipat, iar aceasta întâlnire ratată este moştenirea cea mai cumplită a Europei occidentale, care, în virtutea ei, te întreabă, astăzi, în mod obsesiv: ce eşti? şi nu: cine eşti?

Răvăşiţi în lucrurile realităţii, numărându-le la infinit, contabilizându-le, cel mult ducându-le la concept, la idee, această lume, a lui Pilat din Pont, ratează într-una, spălându-se pe mâini, întâlnirea întru fiinţă. Sfântul Siluan Atonitul comentează în mod strălucit această prăpastie, săpată de obtuzitatea administratorului roman, atunci când a stat faţă către faţă cu Fiul Omului.

Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Hristos spusese cine este, numai că nu fusese recunoscut. El era, în ultima esenţă, primul om frumos cu adevărat. Căci fără de păcat era fiinţa lui. A-l recunoaşte, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont aparţinea unei alte lumi.

Am văzut, la Socrate, în Hippias Maior, că nu cunoaştem frumosul, ci că îl recunoaştem. Dar, spune Caragiale: „Şi eu şi mitocanul privim la lună”. Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasă sau sufletul meu? Şi Caragiale conchide: „Luna este arcuşul, eu sunt vioara”. Deci, ca sunetul să iasă, este nevoie de amândouă.

Şi eu şi mitocanul privim la poporul român. Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsiorl, pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte. Şi victima din închisorile comuniste şi călăul se uită la memoria recentă a neamului. Primul îşi vede rana neînchisă, celălalt, pensia halucinant de mare, ca o răsplată a criminalităţii lui.

Cine şi ce recunoaşte? Paradoxul, subliniat de Schiller în „Teatrul ca instituţie morală”, funcţionează perfect. Dacă pe scenă se joacă „Avarul” şi în public se află întâmplător un om avar, acesta râde, se amuză, dar nu se recunoaşte în personajul respectiv. „Şi, atunci, de ce jucăm?", se întreabă Schiller. „Pentru ceilalţi”, răspunde tot el. Pentru ca oamenii normali, văzând pe scenă prototipul avarului, să se gardeze în viaţa de zi cu zi în faţa acestuia. La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, văzând prototipul torţionarului de-acum 60 de ani, să-i recunoaştem copilul ideologic de astăzi şi să nu-i mai permitem să se reproducă. Are şi frumosul dreptul la legitima apărare. Fostul torţionar, colonelul Crăciun, spunea despre Ţuţea, la Aiud: „Minte, avea de toate. Era gras, mânca bine şi toţi deţinuţii erau bine îngrijiţi”.

Copilul ideologic al colonelului Crăciun, de astăzi, surp, la fel, oricărei conştiinţe care se ridică întru adevăr, mărturisind că o doare o Românie umilita. „Minte”, spune tânărul politruc de astăzi. „PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. România este în plină dezvoltare europeană. Trebuie să fim fericiţi pentru asta”. Şi tot aşa la debutul terorii comuniste în România, când marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat şi apoi, după câţiva ani de puşcărie, forţat să participe la şedinţele sindicale tovărăşeşti, şi tot aşa, deci, atunci ca şi acum, tovarăşul secretar de partid răspunzător cu propaganda striga în plină şedinţă: „Partidul ne-a creat condiţii minunate de viaţă. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i aşa că e bine, tovarăşe Iancovescu?”, îl întreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu răspunse genial: „Eu am venit aici de lichea, nu de prost”. Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o gradină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului şi, evident, plăcerea chefului cetăţeanului de rând, ridicată la rangul de statut ontologic. Acestui gânditor „identitar” numai între frontierele confortului său, dacă îi spui ce a zis Eminescu: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei”, va răspunde cu suficienţă dâmboviţeană, considerându-se un fluviu al cunoaşterii, precum şi cu reflexul formatat la bursele din străinătate, etichetând cu lejeritate mărturisirea ca fiind un reziduu de gândire patetic ortodoxă şi naţionalistă. Şi eu şi el privim România. Eu din rana nevindecată a lui Eminescu, iar el, bălăcindu-se în apa călduţă a noului internaţionalism.

În mitologia indiană, găsim un pasaj în care se vorbeşte de ideea de jertfă ca act necesar pentru trezirea umanităţii. Unul dintre zeii rivali vrea să-l omoare pe Krishna şi trimite spre el o săgeată. „O, tu, Krishna, Stăpân al lumii, săgeata ucigaşă vine spre tine! Opreşte-o, Stăpâne, că tu poţi opri totul, tu poţi opri şi timpul. Nu, n-am s-o opresc, răspunde Krishna. Las-o să-mi pătrundă în carne, căci, numai sângerând, lumea va înţelege”. La fel ca şi Krishna, Fiul Omului ştia dinainte că va fi trădat şi ucis. Chiar îi spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei să faci, fă mai curând. De unde această nerăbdare paradoxală în faţa morţii? „În noaptea în care a fost vândut, mai vârtos însuşi pe sine s-a dat pentru viaţa lumii”. Şi El, ca şi Krishna, putea să oprească timpul. Hristos nu numai că nu-l opreşte, dar îl accelerează. Dar Hristos face ceva în plus, ceea ce niciodată un iluminat al lumii sau zeu nu a făcut. Se duce într-o grădină, numită Ghetsimani, şi se roagă plângând, adică îşi manifestă „omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiinţei în faţa morţii. Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. (Mt 26, 29).

Pe Krishna îl admirăm ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremură. În Krishna nu ne recunoaştem, dar în Hristos, da. Omenirea întreagă este prinsă în lacrima lui. De două mii de ani ne închinăm la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, în grădina Ghetsimani, El îşi depăşeşte „omenitatea” şi ne dă floarea creştină a mântuirii. În plin plâns i se dă să ne dăruiască această minune: „Facă-se voia ta, Doamne!”. De atunci, noi, creştinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El în Ghetsimani a plâns şi s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumuseţea lui Hristos, Omul Frumos!"









Dragi prieteni astazi va invit sa faceti cunostinta cu Randy Pausch profesor american de informatică la Universitatea Carnegie Mellon (CMU) din Pittsburgh Pennsylvania. Doctor în informatică al aceleiaşi universităţi. Cercetător ştiinţific apreciat, a colaborat la diverse proiecte ale Adobe, Google, Electronic Art şi Walt Disney Imagineering.






Pe 18 septembrie 2007 la Universitatea Carnegie Mellon, Randy a sustinut o prelegere intitulata „The Last Lecture. Really Achieving Your Childhood Dreams” (Ultima prelegere. Cum să-ti îndeplinesti cu adevărat visurile copilăriei).

Si-a alcatuit discursul stiind ca sufera de cancer pancreatic in stagiu terminal, iar doctorii îi mai dădusera cel mult 6 luni de viată într-o formă fizică bună.

Prin aceasta ultima lectie Randy încearcă să răspundă la întrebarea : “Ce învătături ai dori să împărtăsesti lumii dacă ai sti că aceasta e ultima ta sansă de a o face?”

Folosindu-se de exemplul personal profesorul Pausch si-a tinut prelegerea în fata unei asistente formata din 400 de persoane (colegi si studenti),care l-au întâmpinat cu ovatii.
Fie că au fost încununate de succes, fie că s-au soldat cu esecuri, încercările lui au devenit etape ale unui adevărat parcurs initiatic care a explorat substanta benefică a visului. Pentru Randy Pausch căutarea a fost uneori mai importantă decât atingerea scopului initial.
Prin pasiunea cu care dezvăluie motorul propriei sale reusite discursul profesorului american proiectează o viziune a vietii plină de sperantă si optimism.

Iata cateva din lucrurile impartasite in aceasta "ultima prelegere":

- Pe drumul către un obiectiv ratat pot fi găsiti uneori germenii altuia, mai important, care va reusi.

- La fel de important ca realizarea propriilor visuri este să-i ajuti pe altii să-si atingă visurile.

- Nu putem schimba cărtile care ne-au fost împărtite, ci felul în care le jucăm.

- Experienta este ceea ce obtii când nu obtii ceea ce îti doreai.

- Zidurile de cărămidă sunt acolo pentru un motiv. Ele nu sunt acolo pentru a ne tine pe noi afară; sunt acolo pentru a ne da o sansă să arătăm cât de mult ne dorim ceva. Sunt acolo pentru a-i opri pe cei ce nu vor lucrul acela suficient de mult. Ele sunt acolo pentru a-i opri pe altii.

- Când vezi că faci ceva gresit si nimeni nu se deranjează să-ti mai atragă atentia, asta e cu adevărat foarte rău. Criticii tăi sunt cei care îti spun că te iubesc si că le pasă de tine.
- Cel mai mare dar pe care îl poate face un educator e să facă pe cineva să devină autoreflexiv.
- Cel mai bun mod de a învăta ceva pe cineva e să-l faci să creadă că învată altceva.
- Îi faci pe oameni să te ajute spunând adevărul; fiind onest. Prefer oricând o persoană onestă uneia la modă, pentru că moda e pe termen scurt, onestitatea e pe termen lung.
- "Mi-a luat mult timp, dar în cele din urmă mi-am dat seama: când e vorba de bărbati care au un interes romantic fată de tine, e foarte simplu: ignoră tot ceea ce îti spun si fii atentă doar la ceea ce fac. E cu adevărat foarte simplu." (Aici Randy citeaza cuvintele unei secretare de la Universitatea Carnegie Mellon)

- Fii recunoscător.
- Nu te plânge; munceste mai mult.
- Fii bun la ceva. Asta te face valoros.
- Profesorii tineri de la facultate veneau la mine si îmi spuneau: "Uau, ai devenit profesor titular mai devreme; care-i secretul tău?” Le-am spus, „E destul de simplu, căutati-mă în orice zi de vineri la 10 seara la mine în birou si vă voi spune.”
- Norocul e acel moment în care pregătirea se întâlneste cu oportunitatea.
- Dacă îti trăiesti corect viata, karma se va îngriji de ea însăsi. Visurile vor veni ele la tine.

In "Wall Street Journal " se scria asa despre "The Last Lecture" (Ultima prelegere):
,,A-ţi lua rămas-bun de la cineva. O facem aproape zilnic, uneori cu nonşalanţă, alteori cu emoţie. Dar, inevitabil, vine timpul pentru a rosti un ultim rămas-bun. Când moartea e aproape, cum îţi alegi cuvintele? Cum îţi arăţi dragostea faţă de cei pe care îi iubeşti?“


Acesta "ultima prelegere" s-a transformat ulterior intr-o carte care reprezinta testamentul spiritual lăsat de Randy Pausch copiilor săi. (cei interesati pot gasi cartea la editura Curtea Veche)






Ce raspunzi atunci cand esti intrebat: "Ce este asta?"
Cum reactionezi atunci cand cineva te asalteaza cu intrebari pentru ca pur si simplu vrea sa stie?
Ti-ai pus oare intrebarea de unde vine curiozitatea si cum te folosesti de ea?

Sa incercam cateva raspunsuri:

"Curiozitatea este acea particularitate interactivă a unei fiinţe prin care îşi explorează spontan ambienţa şi caută schimbări în structura sau dinamica acesteia. Probabil majoritatea vieţuitorilor sunt curioşi pentru a supravieţui, dar omul a ridicat curiozitatea la rang de calitate fundamentală şi o pune la baza tuturor conexiunilor şi implicărilor proprii. Curiozitatea umană are trei mari direcţii de manifestare, anume curiozitatea de sine, curiozitatea cu privire la personalitatea şi scopurile semenilor şi curiozitatea orientată către investigarea realului.

Curiozitatea de sine duce la căutarea tuturor variantelor plăcerii pe care individul şi le poate oferi, sau mai duce în cazul unei curiozităţi elevate la actul creativ, la căutarea acelor stări mentale şi gestuale proprii care produc schimbări în sine, în semeni sau în ambienţă.

Cea mai subtilă şi complicată curiozitate exersată sistematic asupra sinelui duce la cunoaşterea de sine, iar cunoaşterea de sine atenuează şi până la urmă înlătură ireversibil mulţimea curiozităţilor şi implicărilor îndreptate spre exterior. Curiozitatea aplicată celorlalţi, coroborată cu actul de relaţionare şi participare generează spaţiul social al mulţimii influenţelor şi dependenţelor care definesc reţeaua socializantă a umanului.

Curiozitatea socializată produce relaţiile lucrative şi afective, ea declanşează iubirile, repulsiile, urile şi alte atracţii sau respingeri care asortează agregatul sociointeractiv. Tot curiozitatea socială creează domeniile exprimării umane cooperante sau conflictuale, ea dă impuls către umanizare sau dezumanizare prin consecinţe.

Curiozitatea aplicată universului este cea mai bogată în rezultate surprinzătoare, interesante şi utile. Putem pune întreagă cunoaştere fenomenală pe doi piloni fundamentali, anume criteriul supravieţuirii şi curiozitatea.

Numai impulsul de supravieţuire fără o curiozitate superioară, multiplu orientată, capabilă să cerceteze, să problematizeze şi să răspundă tuturor provocărilor realului, nu ar duce la extrem de complicată reţea de unelte, tehnologii, proceduri de construcţie şi instituţii specializate operant sau decizional, prin care omul modern îşi valorifică nelimitarea trupului şi a minţii.

Ştiinţă este unul din cele mai elaborate fructe ale curiozităţii, ea oferă o lume mereu nouă cu alte forme, interacţii, calităţi şi evenimente, funcţie de acele legi naturale pe care le descoperim şi folosim pentru a extrage efecte din agregatul univers.

În mod paradoxal nu există o singură variantă realitate, sunt atâtea lumi diferite cauzal câte tipuri de legi fundamentale şi derivate extrage mintea curioasă din experienţa şi din resursele imaginative proprii.

De asemenea nu există un singur tip de individ, am putea spune că sunt miliarde, fiecare curios în felul propriu, fiecare acceptând ceva şi respingând ceva, fiecare dorind altă variantă de sine sau o imprevizibilă variantă a semenului, pentru a se simţi în siguranţă sau în pericol, pentru a se satisface şi împlini.

Prin curiozitate intrăm într-un anume uman şi tot prin curiozitate îl părăsim în favoarea altuia, iar procesul umanizării şi reumanizării noastre este infinit ca şi frontierele curiozităţii." (wikipedia.org)

Curiozitatea este nevoia de a sti, dorinta de a cunoaste in amanunt, ceva nou sau neobisnuit.

In viata de toate zilele, curiozitatea denota o permanenta traire. Ea ne permite sa iesim din obisnuinte, din monotonie, din rutina, din inertia unei vieti prea "ordonate", sa cautam tot timpul ceva nou.

Putem spune ca este si o forma de curaj, implicand si riscuri: indraznim sa parasim ceva cunoscut si ne indreptam spre ceva nou, ceva ce trebuie descoperit.

Curiozitatea este naturala in randul adultilor, dar la copii este vitala, ea izvorand din setea de cunoastere a lumii inconjuratoare.

In mod natural, copilul este curios si interesat de tot ceea ce este in jurul lui. Pentru el totul este nou si tot ce este nou il fascineaza, il atrage.

Chiar din primele zile de viata va duce la gurita tot ce va putea prinde, acesta fiind, pentru inceput, modul lui de a cunoaste.

Mai tarziu, cand va incepe sa se deplaseze, va fi atras de orice obiecte noi, le va studia, le va atinge, le va lua in brate, le va tranti, le va demonta. Toate acestea vor fi pentru copil un mod de a le cunoaste, de a si le face familiare. In final este modul lui de a se adapta la lumea pe care inca nu o cunoaste, dar in care va trebui sa traiasca.

Dorinta de a explora lumea trebuie incurajata. Curiozitatea copilului este marturia vitalitatii sale, a faptului ca este sanatos, cu pofta de viata.

Este adevarat ca toate cautarile lui implica si riscuri; noi ii vom crea conditii, indepartand din calea lui obiectele periculoase sau obiectele la care tinem si nu vrem eventual, sa le pierdem.

Sa-i lasam pe copii sa-si asume riscuri, pe masura puterilor lor. Si, bineinteles supravegheati din umbra, sa-i lasam sa se descurce singuri de mici, in situatii care sa nu le depaseasca puterea, in raport cu varsta. Astfel ei descopera noi centre de interes.

Numai asa ii vom ajuta sa capete incredere in ei si sa-si formeze o personalitate puternica.

Sa-i lasam pe copii sa-si exprime curiozitatea. Prea des auzim: "nu face asta, te vei lovi", "nu umbla acolo, te vei murdari", "nu pune mana acolo", "inceteaza cu intrebarile, ma obosesti".

Toate aceste interdictii risca sa le adoarma imaginatia, dorinta de a sti, de a cunoaste, de a cerceta, capacitatile de a crea.

Lipsa curiozitatii chiar trebuie sa ne ingrijoreze, caci acest lucru poate sa denote timiditate, teama bolnavicioasa de nou, de adaptare in societate, de integrare.


In loc de concluzie va invit sa vizionati scurt metrajul "What is that? " in regia lui Constantin Pitavios, sunt convins ca veti descoperii noi semnificatii si raspunsuri la aceasta intrebare.

Vizionare placuta!

Copyright 2009 - Viata in culori

Blogspot Theme designed by: Ray Creations, Ray Hosting.